As vrea ca linistea sa-nceapa sa graiasca

Tacerea ta nu e desavarsita, nici cereasca

Esti prea uman ca privesti in ochii mei.

“De ce?”… conteaza pare-se deloc

O sa descopar la timpul potrivit

Poate se mai intampla sa facem si ca Ei

Dar totusi, nu regret nimic.

M-ai invatat sa uit sa judec

Mi-am spus ca e si esti vremelnic

Te-am explicat destul fara justificare.

Deopotriva stiu ca nu iti pasa

Esti fericit in utopia ta sihastra

Unei dragi prietene

Mareata si totusi atat de voluntar si constient intrata in jocurile umbrelor te vezi obligata sa accepti rolul de astru efemer dar totusi suficient de longeviv pentru ca toti pamantenii ce vor trai vreodata sa fie incantati de frumusetea ta, chiar daca stii bine ca iti meriti locul mult mai sus de nori. Blestemele zeilor s-au abatut asupra ta,  mAriadna contemporana, care asemeni celei din vremurile de mult trecute oferi tot stiind ca vei fi parasita de cel pentru care ti-ai fi dat si eternitatea, nu numai existenta.

Iti stiu povara pentru ca iti inteleg din experienta blestemul constientizarii, blestemul acceptarii unui destin impotriva caruia stii ca nu ai cum sa lupti, blestemul cunoasterii unei realitati viitoare dura pe care accepti sa o traiesti pentru bunastarea cuiva, sfarsind prin a crede ca pierzi tot… degeaba. Ai stiut ca oamenii pot fi rai, falsi, parsivi, ipocriti, mincinosi, tradatori si materialisti, te-ai lovit de atatea ori de bariere ale moralitatii ce pareau indestructibile si ai fost surprinsa de limitele pe care le pot departa atat de mult de normalitate si scrupulozitate persoane in care credeai sincer cu sufletu-ti inocent care lasa impresia gresita ca nu poate deosebi binele de rau. Ai stiut si continui sa stii atat de multe lectii din cartea sortii pe care nu ai vrut sa le crezi aplicabile intr-o lume ce se voia mai frumoasa si ai avut inca o data incredere oarba in noi toti, cei care te-am ranit sau te-am putea rani, voluntar sau nu…dar acum nu mai conteaza.

Aceleasi divinitati, insa, ti-au dat in monede de fericire dublul suferintei tale… sau poate mult mai mult de atat. Vesnicia cunoaste firul Ariadnei, nu isprava lui Tezeu, aceeasi vesnicie te cunoaste ca fiind adorata sotie a lui Dionysos, si viitorul tau o sa te cunoasca asa cum esti, preafericita sotie a celui pe care il iubesti atat de mult.

Cerul o sa te rasplateasca, iar Hefaistos o sa iti lucreze cunune de aur ori de cate ori o sa te simti lipsita de stralucire. Si poate ca te intrebi de ce… Ei bine, zeii stiu mai bine decat noi,desi as putea sa presupun ca atat de nedrept judecata ca fiind  incorecta, viata, arata din nou celor care vor sa vada ca este de fapt prea dreapta pentru a fi inteleasa de cei multi…

cu ce m-ajuta ca esti orgolios ori esti smerit?

Candva a fost devreme acum e prea tarziu

Murind am inviat, sperand la un trecut.

Intr-o luciditate irationala ma vrajesti cu un fler demonic,

Opresti lumini intr-u vesnice intunecimi nebune

Fara sa stii ca asupra-ti sunt ele, blestemele strabune.

Dar ce conteaza cum esti cat timp tu inca ma amagesti…?

Daca mai e cineva pe aici care citea blogul Marianei poate isi aduce aminte de provocarea lansata de ea. Atunci, evident ca am indraznit si eu sa ma joc, dar la fel de evident este ca abea acum, dupa o sesiune de curatenie, mi-am gasit “manuscrisul”.. in concluzie…asta e poezioara antonimelor mele.

Unui prieten drag

Ai atins o raza de soare si nu te-ai multumit cu caldura ei. Ai vrut sa o ai si mai aproape de spiritul tau nebun si ai dus pumnul la inima, dar nici acolo nu ai simtit decat aceeasi caldura. Nimic in plus si nimic in minus. Nu a fost suficient si ai adus raza de soare in dreptul ochilor. Ai privit pentru o clipa Soarele dupa care ai fost cuprins de o bezna vesnica. Nu mai poti sa vezi si nu reusesti sa distingi nimic din ceea ce simti. Esti orb, slabit de puteri si sleit de orice dorinta de a continua. In momentul in care ai incercat sa atingi centrul soarelui nu te-ai gandit ca atractia se va transforma in respingere si ca in dispersie va fi oglindita toata furia ta… furie care ascunde lacrimi.

Lacomia te-a orbit. Nu ai fost fericit cu atingerea bucatii de minune, nu ai fost fericit cu stimularea batailor inimii tale de catre aceeasi frantura de rai, si ai sfarsit cu un bandaj gros al detaliilor si minciunilor peste doi ochi din sticla vulcanica neagra care acum au ramas fara orice fel de putere. Ochii tai perfecti nu vad nimic in afara intunericului etern.

Mai trist de atat este ca nici macar nu vrei sa te recunosti si sa te accepti. Stii sa iti faci atat de mult rau cu toate faptele tale.. Lipsa vederii te-a schimbat! Acum esti egoist, coleric, arogant, mereu nemultumit… si mai presus de toate orb, dar de fapt…trist.

Stiu ca ti-am mai povestit despre incredibil de benefica ta influenta asupra mea si chiar daca am promis ca nu voi reveni asupra acestui subiect, de data asta scopul scuza orice evocare a numelui tau. Nu asta e important, acum, devine chiar irelevant, asa ca voi intra in tema.

Nu stiu daca iti amintesti, dar tu mi-ai oferit fericire si chiar daca mi-au fost refuzate simultan multe lucruri, pentru bucatica de rai pe care mi-ai inmanat-o nu am cum sa te rasplatesc. Eu nu stiu, nu pot… si tu nu ai avea cum sa accepti o posibila intentie de a te face fericit din partea mea. Asa ca, cineva merita tot ce ai facut tu frumos in interiorul meu. Acel cineva este el, intr-o situatie asemanatoare mie, dar nu iti face probleme, nu am cum sa il iubesc asa cum te iubesc pe tine, dar comparatiile nu isi au locul.

Ideea e alta, el crede ca sunt capabila sa ii ofer dragoste, liniste, intelegere si fericire, lucru de care eu nu ma vad in stare, dar simt ca trebuie sa dau mai departe fericirea pe care ai semanat-o in mine. Nu eram dispusa sa imi/ne ofer o sansa poate ca si in amintirea ta deja sanctificata. Azi, insa, am vazut altceva. Am vazut un glob de foc care mi-a patruns spiritul fara sa ma arda. Acel glob mi-a penetrat sufletul in momentul in care am primit binecuvantarea reprezentata de tine si acum, globul creste desi a produs si mici arsuri. Scantei din acel glob trebuie sa se dezvolte si in altcineva, in memoria ta.

Stiu ca nu sunt atat de speciala si nu pot sa trezesc in nimeni ceea ce ai trezit tu in mine, dar cu toate astea el crede ca sunt ceea ce isi doreste… si acum stiu ca a venit randul meu sa ofer tot ceea ce am primit, si chiar mai mult, chiar daca nu sunt decat un simplu intermediar al divinitatii tale si al impartirii ei intregii omeniri.

Simt ca mi-ai lasat in grija o noua viata pe care o port in inima, nu in pantece. Acum o sa imi asum responsabilitatea de a continua ceea ce am inceput intr-o noapte fara luciditate in care am spus ce era inauntrul meu. Tu m-ai innobilat si acum o parte din tine, o celula pe care ai uitat-o un mine, se dezvolta in spiritul tau, creste in mine si urmeaza sa prinda viata. Acel ceva frumos cu care m-ai mangaiat, acel ceva atat de ireal capata contur.. si acum, simt ca iluzia pe care o reprezinti se materializeaza.

O sa incerc sa ii ofer lui macar jumatate din ceea ce as fi indraznit sa visez ca imi vei da tu, pentru ca nu pot sustine intreaga greutate a cerului, pe care tu o ai mereu pe buze… O sa sper, o sa lupt, o sa incerc, o sa ma implic si o sa muncesc ca sa iasa ceva frumos. Si stii de ce? Pentru tine.

Pentru faptul ca trebuie sa dau viata din viata si sa contribui sa “perpetuarea” oferirii fara asteptari, pentru ca el merita si simt asta din tot sufletul, pentru ca vreau sa iti arat ca esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat si sunt capabila sa trec cu maturitate peste deziluzionari, pentru ca vreau sa vezi ca stiu sa iau ce e mai bun si mai frumos din tot ce m-a legat de tine vreodata, pentru ca vreau din tot sufletul sa incerc macar sa fac un om fericit.. si crede-ma, nu imi pasa daca eu nu o sa fiu atat de fericita cum visez, voi fi implinita ca fiinta umana demna de titlul asta, o data, inca o data.. si inca o data, ori de cate ori ma voi gandi la tine si ori de care ori ii voi vedea lui ochii lucind, buzele tremurand si ori de care ori ii voi auzi rasul dulce… asa ca… acum, am o noua sarcina, ma asteapta, o noua nastere, un nou-nascut ce va avea nevoie de dragoste, ingrijire si educatie, si o incercare de a face ceva din suflet… datorita tie- pentru el.

… si poate ca o sa invat sa-i spun ca il iubesc 

 

Mi-e greu sa incep stiind ca trebuie sa termin ceva ce poate ca nu trebuia sa imi paraseasca gandurile niciodata. Imi pare sincer rau pentru toate lucrurile cu care ti-am gresit voluntar sau nu. Ma intristeaza gandul ca am cazut atat de mult incat sa nu fiu demna de prietenia ta. Mi s-au pus in fata cea mai frumoasa forma de altruism si cea mai urata forma de egoism si din teribilism, din lacomie, din curiozitate, din nevoie si poate ca dintr-un sentiment candva pur, am ales a doua varianta si am pierdut tot ce imi puteai oferi inainte.

Te-am pierdut. Chiar daca esti acolo, mereu purtat in valuri de mister ce vrei sa te ascunda nu reusesti sa fii o umbra.. sau poate ca imaginea-ti fixata pe pata galbena a ochilor mei nu iti permite sa dispari din fata razelor de soare. Stiu ca esti acolo oricat incerci sa ma eviti si nu am de ce sa nu iti respect dorinta de a ramane, tu… asa cum iti place sa te numesti.

Imi pare rau ca ai reactionat asa, indepartarea si pierderea ta sunt destul de greu de suportat si recunosc ca … as fi asteptat putin mai mult pentru ca stiu ca poti sa oferi intreaga maretie a cerului. Dar nu o lua ca pe un repros, vreau doar sa iti subliniez desavarsirea si sa iti multumesc pentru tot. Pentru absolut tot.

Daca am terminat cu multumirile, sa incep cu scuzele. Iarta-ma te rog pentru faptul ca am incercat sa fiu ceea ce nu sunt in incercarea de a indrazni sa visez.. pentru ca niciodata nu am sperat. Iarta-ma ca am fost egoista si lacoma. Nu trebuie sa imi accepti prostiile si te rog, nu o face. Iarta-ma si atat. Cat despre voi, dragi prieteni ai sufletului meu, iertati-ma si voi, va rog. Iertati-ma ca v-am pierdut atat de mult timp cu aberatii si ca v-am obligat sa ma vedeti si sa ma ascultati cand aveati destule probleme pe cap… probleme reale..

Daca am lamurit cat de cat haosul in care inca nu am pus ordine, daca am avut ocazia sa va cer scuze voua, tuturor si sa va multumesc pentru simplul fapt ca ati ascultat scancetele unui copil indragostit de Cer, pe langa sfaturi si ajutor, nu imi ramane decat sa pun punct si acestui capitol important pentru mine, sa iti urez din strafundurile inimii sa fii fericit si sa transform totul intr-o lectie de viata. O sa raman cu tine. Cu amintirea si iluzia imaginii tale asezata atat de sus pentru mine.

Iertare si voua, celor care cititi ce se mai scrie pe aici. Iertare pentru ca nu am fost in stare sa va ofer un text de calitate, am repetat cuvinte, am gresit si am aberat intr-un stil diferit si nu tocmai caracterizant. Va promit si imi promit ca se va termina curand.

“Te iubesc… robotel”

V- am condamnat de multe ori, femei batute si umilite. V-am condamnat pentru ca nu va faceti respectate si transformati lacrimile si vanataile intr-un stil de viata. V-am condamnat pentru ca acceptati tot ce va impun niste betivi,  nesalatiati cu instabilitate emotionale. V-am condamnat, dar nu fara sa incerc sa va inteleg. Poate ca nici nu voiam sa pot sa fiu in locul vostru. Mi-ar fi fost frica de mine si de transformarea persoanei mele. Cu toate astea, acum va inteleg. Suferinta mea nu este nici jumatate din a voastra pentru ca mie imi este torturat doar spiritul, in timp ce voi platiti cu trup si suflet. Suferinta asta va innobileaza si ma face sa va admir, pentru ca voi, femei singure dar cu soti, mame triste cu fii morti, voi, doamnelor, iubiti ca nimeni altele si nu faceti din sacrificiile voastre pretexte pentru a cere ceva.

Nu stiu sa iubesc cum o faceti voi si nici nu o voi putea fae nefiind in locul vostru, dar cu pretul aferent as vrea sa o invat. Nu stiu sa iubesc si sa ofer cum o faceti voi, dar sunt scutita de chinurile fizice si psihice ale voastre, dar chiar si asa, acum stiu cum e sa accepti cele mai rele lucruri din partea acelei persoane care in ochii tai este atat de speciala doar pentru ca o adori. Stiu cum e sa refuzi sa parasesti un nerecunoscator doar pentru ca stii ca fara tine nu i-ar fi bine. Stiu cum e sa vezi realitatea mai clar decat nimeni dar sa vrei sa crezi, sa visezi si sa speri ca ceva o sa se schimbe…Dar voi stiti mult mai multe. Voi stiti sa oferiti zambete si saruturi acceptand in schimb palme, tipete, potunci, umiliri, fortari si minciuni.

Nu sunteti nerealiste, sunteti capabile sa ii puneti pe ei mai presus de voi si sa ii iubiti. Atat. Sunteti capabile de tot ce e mai frumos. Sunteti intruchiparea adevaratelor esente si valori feminine. Nu sclavie, nu supunere, nu abuzuri, nu sacrificii, nu capete plecate, ci doar atat.. iubire.

Cand ai avut nevoie de sfaturi imi formai numarul si raspundea la orice ora o voce calma care incerca sa iti dea cele mai bune sfaturi dupa puterile ei.

Cand ai vrut sa plangi ai apelat acelasi numar si chiar daca nu am reusit sa te inveselesc sau sa plang cu tine, am tacut si ti-am ascultat suspinele.

Cand radiai de fericire si iti dadea dragostea pe afara din suflet si ochi eram acolo, cu mana pe telefon si radeam impreuna, te felicitam si ma bucuram sincer ca ai fost rasplatit asa cum meritai.

Cand ai fost nervos raspundeam la fel de calma si daca nu reuseam sa te linistesc iti ofeream liniste ca sa iti descarci amarul.

Cand doreai sa te insotesc in diferite locuri la diferite ore eram acolo si incercam sa vin in urma ta…
Oricand ai sunat ti s-a raspuns. Oricand nu iti era somn sau pur si simplu te plictiseai, cineva iti spunea “Alo, buna, ce faci?”…

Si acum… vesnica centralista are nevoie de o vorba buna, de intelegere si bunavointa, de linistire si armonie, de echilibru si pace, de incurajari si sfaturi, de chicoteli si glumite, de ironizari si explicatii, de afectiune si atentie, de liniste si ascultare… de tine in principiu. Si acum… Nu mai ai credit.

Nu o sa mai astept sa cresc si “sa rezolv” –cel putin teoretic- tot ceea ce constituie acum un impediment in calea beatitudinii mele. A venit momentul sa renunt la teama de a ma implica, sa renunt la atitudinea aparent indiferenta in fata sentimentelor mele si a venit clar momentul sa ma maturizez. Astazi voi recunoaste ceea ce am ev(/z)itat sa accept in fata propriei persoane si in fata celorlalti cu atat mai mult, atingand penibilul, una dintre cele mai mari temeri ale mele. Poate ca nu am fost chiar atat de penibila pentru ca nu a fost atat de multa lume care sa vrea sa ma observe, dar e mai putin relevant, e doar interpretabil.

Oricum, ma bucur si multumesc cerului pentru ca lucrurile s-au intamplat asa. Exact asa, fara plusuri si minusuri. Ma bucur pentru tot ce am invatat de la tine, pentru toate semintele pe care le-ai semanat in sufletul si mintea mea, seminte din care au iesit raspunsuri la multe intrebari, ma bucur pentru fiecare lacrima in parte si pentru fiecare zambet, pentru fiecare sclipire din ochi, pentru fiecare frantura de vis, pentru fiecare conversatie… ma bucur ca te cunosc, daca se poate spune ca te cunosc, si in special ma bucur ca o sa se termine.

Cu un zambet imens pe buze, cu “I will be right here waiting for you” in boxe, cu chipul tau special pe retine, cu mii de vorbe in minte si cu cateva degete pe tastatura spun “gata” fara regrete si drame.

Intelesesem fara probleme totul de la bun inceput dar aveam nevoie de o noua esenta ca sa nu transform totul in nimic. Ai putea crede ca te-am folosit cu egoism doar pentru a imi induce o stare fortata si abstracta de fericire, fara sa tin cont de dezorientarea pe care ti-am produs-o tie, dar sper sa nu o iei asa. Sper sa vezi ca reprezinti pentru mine un mic “tot” intr-un timp in care nu mai credeam in nimic.

Iti multumesc atat de mult ca te faci nevazut cand simt ca esti acolo si apari ca si cum nu ai fi plecat niciodata. Iti multumesc pentru ca m-ai facut sa invat sa cresc si sa ma maturiezez si iti multumesc pentru ca nu mi-ai dat aripi. Iti multumesc pentru ca m-ai invatat rugaciunea lui Paler si m-am rugat sa nu imi creasca aripi. Tie nu ti s-a spus sa te rogi pentru asta si ai fost sortit unui zbor nereusit spre Soare. Ei bine, iti multumesc ca nu mi-ai dat aripile tale ca sa le patez si iti multumesc ca nu m-ai facut sa le dezvolt pe ale mele.

Nu o sa pot intoarce foaia ca si cum ai fi prefata unei carti prafuite si nici nu vreau sa te transform intr-o iluzie. Tu existi si prin existenta ta ai creat o noua viata launtrica in mine. Sper sa ne intalnim in alte lumi, in alte vieti, intr-un Ev Mediu viitor, intr-o lume paralela .. sau doar.. intr-o zi. Trebuie sa recunosc ca nu sunt pregatita sa citesc cartea a carei prefate o constitui tu. Inca nu o inteleg, dar nu conteaza…

Ceea ce vreau sa (imi) recunosc e ca da, intr-adevar, efectiv si involuntar, exact invers fata de ceea ce am dorit, s-a intamplat in mod (mai mult sau mai putin) misterios sa simt nevoia sa spun sincer si din tot sufletul “TE IUBESC”… stiu ca nu (vrei sa) ma crezi dintr-o mie de motive si iti dau dreptate, dar … te iubesc.

Am un suflet care naste sentimente carora mintea nu le poate da viata si atata timp cat vom trai intr-o lume a oamenilor ratiunea va conduce. Provocarea este de a transforma lumea oamenilor intr-o lume a sufletelor care este intr-adevar condusa dupa alte reguli pe care creierul uman nu va stii niciodata sa le transforme in informatii si impulsuri nervoase. Stiu ca e perfect normal si in acelasi timp stiu ca tot ce stiu nu ma ajuta sa fiu fericita, dar constientizarile astea reprezinta -momentan, singura si implicit- cea mai frumoasa parte a existentei mele.

Nu vreau sa te sufoc mai mult decat am facut-o pana acum incercand sa imi conving putinii cititori ca esti tot ceea ce as putea sa cer in 1000 de vieti, dar din cand in cand imi face bine sa imi amintesc de ce m-am indragostit de tine.