In amintirea a ceea ce va fi.. in amintirea mea

V- am condamnat de multe ori, femei batute si umilite. V-am condamnat pentru ca nu va faceti respectate si transformati lacrimile si vanataile intr-un stil de viata. V-am condamnat pentru ca acceptati tot ce va impun niste betivi,  nesalatiati cu instabilitate emotionale. V-am condamnat, dar nu fara sa incerc sa va inteleg. Poate ca nici nu voiam sa pot sa fiu in locul vostru. Mi-ar fi fost frica de mine si de transformarea persoanei mele. Cu toate astea, acum va inteleg. Suferinta mea nu este nici jumatate din a voastra pentru ca mie imi este torturat doar spiritul, in timp ce voi platiti cu trup si suflet. Suferinta asta va innobileaza si ma face sa va admir, pentru ca voi, femei singure dar cu soti, mame triste cu fii morti, voi, doamnelor, iubiti ca nimeni altele si nu faceti din sacrificiile voastre pretexte pentru a cere ceva.

Nu stiu sa iubesc cum o faceti voi si nici nu o voi putea fae nefiind in locul vostru, dar cu pretul aferent as vrea sa o invat. Nu stiu sa iubesc si sa ofer cum o faceti voi, dar sunt scutita de chinurile fizice si psihice ale voastre, dar chiar si asa, acum stiu cum e sa accepti cele mai rele lucruri din partea acelei persoane care in ochii tai este atat de speciala doar pentru ca o adori. Stiu cum e sa refuzi sa parasesti un nerecunoscator doar pentru ca stii ca fara tine nu i-ar fi bine. Stiu cum e sa vezi realitatea mai clar decat nimeni dar sa vrei sa crezi, sa visezi si sa speri ca ceva o sa se schimbe…Dar voi stiti mult mai multe. Voi stiti sa oferiti zambete si saruturi acceptand in schimb palme, tipete, potunci, umiliri, fortari si minciuni.

Nu sunteti nerealiste, sunteti capabile sa ii puneti pe ei mai presus de voi si sa ii iubiti. Atat. Sunteti capabile de tot ce e mai frumos. Sunteti intruchiparea adevaratelor esente si valori feminine. Nu sclavie, nu supunere, nu abuzuri, nu sacrificii, nu capete plecate, ci doar atat.. iubire.

Cand ai avut nevoie de sfaturi imi formai numarul si raspundea la orice ora o voce calma care incerca sa iti dea cele mai bune sfaturi dupa puterile ei.

Cand ai vrut sa plangi ai apelat acelasi numar si chiar daca nu am reusit sa te inveselesc sau sa plang cu tine, am tacut si ti-am ascultat suspinele.

Cand radiai de fericire si iti dadea dragostea pe afara din suflet si ochi eram acolo, cu mana pe telefon si radeam impreuna, te felicitam si ma bucuram sincer ca ai fost rasplatit asa cum meritai.

Cand ai fost nervos raspundeam la fel de calma si daca nu reuseam sa te linistesc iti ofeream liniste ca sa iti descarci amarul.

Cand doreai sa te insotesc in diferite locuri la diferite ore eram acolo si incercam sa vin in urma ta…
Oricand ai sunat ti s-a raspuns. Oricand nu iti era somn sau pur si simplu te plictiseai, cineva iti spunea “Alo, buna, ce faci?”…

Si acum… vesnica centralista are nevoie de o vorba buna, de intelegere si bunavointa, de linistire si armonie, de echilibru si pace, de incurajari si sfaturi, de chicoteli si glumite, de ironizari si explicatii, de afectiune si atentie, de liniste si ascultare… de tine in principiu. Si acum… Nu mai ai credit.

Nu o sa mai astept sa cresc si “sa rezolv” –cel putin teoretic- tot ceea ce constituie acum un impediment in calea beatitudinii mele. A venit momentul sa renunt la teama de a ma implica, sa renunt la atitudinea aparent indiferenta in fata sentimentelor mele si a venit clar momentul sa ma maturizez. Astazi voi recunoaste ceea ce am ev(/z)itat sa accept in fata propriei persoane si in fata celorlalti cu atat mai mult, atingand penibilul, una dintre cele mai mari temeri ale mele. Poate ca nu am fost chiar atat de penibila pentru ca nu a fost atat de multa lume care sa vrea sa ma observe, dar e mai putin relevant, e doar interpretabil.

Oricum, ma bucur si multumesc cerului pentru ca lucrurile s-au intamplat asa. Exact asa, fara plusuri si minusuri. Ma bucur pentru tot ce am invatat de la tine, pentru toate semintele pe care le-ai semanat in sufletul si mintea mea, seminte din care au iesit raspunsuri la multe intrebari, ma bucur pentru fiecare lacrima in parte si pentru fiecare zambet, pentru fiecare sclipire din ochi, pentru fiecare frantura de vis, pentru fiecare conversatie… ma bucur ca te cunosc, daca se poate spune ca te cunosc, si in special ma bucur ca o sa se termine.

Cu un zambet imens pe buze, cu “I will be right here waiting for you” in boxe, cu chipul tau special pe retine, cu mii de vorbe in minte si cu cateva degete pe tastatura spun “gata” fara regrete si drame.

Intelesesem fara probleme totul de la bun inceput dar aveam nevoie de o noua esenta ca sa nu transform totul in nimic. Ai putea crede ca te-am folosit cu egoism doar pentru a imi induce o stare fortata si abstracta de fericire, fara sa tin cont de dezorientarea pe care ti-am produs-o tie, dar sper sa nu o iei asa. Sper sa vezi ca reprezinti pentru mine un mic “tot” intr-un timp in care nu mai credeam in nimic.

Iti multumesc atat de mult ca te faci nevazut cand simt ca esti acolo si apari ca si cum nu ai fi plecat niciodata. Iti multumesc pentru ca m-ai facut sa invat sa cresc si sa ma maturiezez si iti multumesc pentru ca nu mi-ai dat aripi. Iti multumesc pentru ca m-ai invatat rugaciunea lui Paler si m-am rugat sa nu imi creasca aripi. Tie nu ti s-a spus sa te rogi pentru asta si ai fost sortit unui zbor nereusit spre Soare. Ei bine, iti multumesc ca nu mi-ai dat aripile tale ca sa le patez si iti multumesc ca nu m-ai facut sa le dezvolt pe ale mele.

Nu o sa pot intoarce foaia ca si cum ai fi prefata unei carti prafuite si nici nu vreau sa te transform intr-o iluzie. Tu existi si prin existenta ta ai creat o noua viata launtrica in mine. Sper sa ne intalnim in alte lumi, in alte vieti, intr-un Ev Mediu viitor, intr-o lume paralela .. sau doar.. intr-o zi. Trebuie sa recunosc ca nu sunt pregatita sa citesc cartea a carei prefate o constitui tu. Inca nu o inteleg, dar nu conteaza…

Ceea ce vreau sa (imi) recunosc e ca da, intr-adevar, efectiv si involuntar, exact invers fata de ceea ce am dorit, s-a intamplat in mod (mai mult sau mai putin) misterios sa simt nevoia sa spun sincer si din tot sufletul “TE IUBESC”… stiu ca nu (vrei sa) ma crezi dintr-o mie de motive si iti dau dreptate, dar … te iubesc.

Am un suflet care naste sentimente carora mintea nu le poate da viata si atata timp cat vom trai intr-o lume a oamenilor ratiunea va conduce. Provocarea este de a transforma lumea oamenilor intr-o lume a sufletelor care este intr-adevar condusa dupa alte reguli pe care creierul uman nu va stii niciodata sa le transforme in informatii si impulsuri nervoase. Stiu ca e perfect normal si in acelasi timp stiu ca tot ce stiu nu ma ajuta sa fiu fericita, dar constientizarile astea reprezinta -momentan, singura si implicit- cea mai frumoasa parte a existentei mele.

Nu vreau sa te sufoc mai mult decat am facut-o pana acum incercand sa imi conving putinii cititori ca esti tot ceea ce as putea sa cer in 1000 de vieti, dar din cand in cand imi face bine sa imi amintesc de ce m-am indragostit de tine.

Tu esti intregul perfect, rezultatul potrivirii desavarsite a tuturor elementelor, omul. Creatorul ti-a lasat doar tie armonie intre sentiment si ratiune, lacrimi si zambete, libertate si oprimare, singuratate si multime, teorie si practica, iubire si ura, speranta si dezamagire,  alb si negru.. viata si moarte. Esti acel ceva care face legatura intre om si Dumnezeu chiar daca negi existentele amandurora, dar esti strain si lumea de aici nu e precum casa ta, cerul.

Paradoxul e ca nici perfectiunea si nici armonia nu iti garanteaza fericirea. Si suferi mai mult decat ar fi cineva in stare sa creada. Nimic nu iti garanteaza nimic. O sa continui sa traiesti din vise, sperante si planuri de viitor. O sa te hranesti cu promisiuni facute sufletului tau si o sa alternezi pasii facuti in extreme incercand sa scapi de armonia care te preseaza. Tu nu vrei asta, vrei doar sa fii fericit ca toti ceilalti muritori.. dar esti blestemat sa traiesti pe veci, suflet captiv intr-un inger perfect.

Si chiar si asa… ma faci sa vreau sa fiu ca tine. Desi stiu ca nu e bine, eu nu am putut niciodata sa armonizez ratiunea cu sentimentul. Ai spus ca nu vrei sa ma inveti sa fiu desavarsita pentru ca o sa sufar. Mi-ai spus ca fericirea cere simplitate, inocenta, bucurie, soare, lumina si caldura, culoare, viata, greseli si rezolvari… fericirea inseamna orice in afara de armonie intre sentiment si ratiune, lacrimi si zambete, libertate si oprimare, singuratate si multime, teorie si practica, iubire si ura, speranta si dezamagire, alb si negru.. viata si moarte.

Dar nu era corect ca tocmai tu, sufletul perfect armonios, cald si bun, sincer si intelept, frumos si pur.. sa suferi. Insa tot tu mi-ai zis ca viata nu e corecta. Si acum, ti-au ramas impecabilitatea, armonia si eterna imperfectiune a sufletului meu... 

… straine